Amintiri din copilarie...nr 3



Galatiul, vestit prin constructia de vapoare, cat si ca mare port la Dunare, aparea tuturor
locuitorilor lui un oras frumos, chiar daca mai existau pe aici-pe colo locuri uitate de lume,
aidoma celui in care traia bunica.
Strada Scanteii, actuala Anghel Saligny, era situata pe partea stanga, acolo unde se termina
soseaua nationala, chiar la intrarea in oras. Era o strada imensa, de o latime respectabila,
fiind considerata ca un fel de artera principala de catre cei ce erau nascuti, ori locuiau aici.
Era invecinata doar de cateva stradute...si ele uitate de lume. Asfalt nu exita, dar exista o
rapa, marginita de dealuri, ce dadea locului un fel de farmec, caracteristic satului romanesc.

Bunicul murise de trei ani. Niciodata nu am putut sa-mi reamintesc figura lui, motivul fiind
acela ca la trecerea-i in nefiinta...fusesem prea mic ca varsta, pentru a putea intelege macar
un pic semnificatia unei probleme de o importanta atat de mare. Mai tarziu am aflat cat de
mult ma iubise. Fiind bolnav, statea cat era ziua de lunga pe prisma casei, macinat de dureri
cumplite, ce ii apropiau sfarsitul. Stia ca mai are doar cateva luni de trait, cancerul inaintad
rapid prin tot trupul.
Ma mangaia cu palmele lui mari, avand tot timpul lacrimi in ochi. Ma strangea cu patima la
piept, tragand speranta ca nu va pleca si ca nici nu ma va pierde. Dar nu a fost sa fie asa...
Timpul trecea, iar bunica nu il putea uita. O lacrima, de multe ori doua, ii apareau in causul
minunatilor ei ochi, fapt pentru care ii puneam o multime de intrebari, fiind intotdeauna
cuprins de o curiozitate extraordinara.
- De ce lacrimezi din nou, bunicuto ?
- Ei, dragul bunicii, cred ca mi-a intrat ceva in ochi, dar sunt sigura ca o sa ma simt mai bine,
daca ai sa-mi dai un sarut, Vladutul meu drag !
Fara a m ai astepta o a doua invitatie, imi agatam manutele de gatul ei, inaltandu-ma pe
varfurile micutelor mele picioruse, ca apoi, cuprins de o inexplicabila fericire, sa o sarut pe
amandoi obrajii...nu o data, ci de zeci de ori. Lucrul acesta imi placea nespus de mult, stiind
ca si bunicutei ii placea intotdeauna.
Zambind, ma juca pe genunchii ei, alintandu-ma...ca apoi sa astepte ceva ce era de asteptat.
- spune-mi o poveste bunicuto, vreau o micuta poveste, din aceia cu feti frumosi si zane bune.
Dupa cateva secunde, firul povestii se desira, fiind spusa intr-un fel in care numai scumpa
mea bunica putea sa o faca.

De cele mai multe ori, era vizitata de cateva dintre vecinele ei, un grup de asa zise prietene
guralive, vorbind vrute si nevrute, neputandu-se abtine de a critica pe toti din jur.
Bunica, fiind cam rusinoasa din fire...nu putea sa le trimeata acasa, fiind fortata sa le asculte
toate gogomaniile, care nu-i faceau de fel placere.
- Auzi, Olgo...sa faca ala asa si asa, ai auzit de barbatul lui Profira ce a facut ?
Telefonul fara fir functiona perfect, infatisand acea situatie comica pe care numai fetele acestor
asa zise "soacre"...puteau s-o infatiseze.
Coana Sofia, Paraschita, Madam Lazar, cat si coana Mandola, erau numai cateva din sucarele
nume ale vremii.
Sunt convins...ca vestitul Caragiale, ar fi fost fericit sa le aiba ca personaje in celebrele sale
schite umoristice !

Sarbatori fericite, tuturor zanganitilor !

"magic-prozator" Vladimir.

Нравится 30